Din culise.

By Friday, September 25, 2015 1 No tags Permalink 8

 

Azi mă încearcă un pic cinismul. Îmi vine să afirm că eu n-am fost niciodată îndrăgostită. Sunt cel mai puțin îndreptățită persoană să vorbească despre asta. Azi nici măcar nu cred în iubire. Tocmai îmi reprim impulsul de a șterge cuvântul, căci mi se pare că, într-un text despre mine, cuvântul ăsta nu are ce căuta. Şi în timp ce tastez, simt cum aversiunea mea față de subiect crește și mă întreb de ce am reacția asta. Şi-apoi, gândindu-mă la ceea ce aș crede eu despre o persoană care scrie ceea ce scriu eu, mă întreb: Oare încerc să te țin la distanță? Încerc să-ți transmit că sunt o acritură și că cel mai înțelept lucru pe care îl poți face e să-ți iei tălpășița? Mă uit din nou la micile mele fisuri de parcă ar fi prăpăstii de netrecut?

Una din consolările mele de bază când cineva care începe să-mi placă alege să plece e că oricum nu eram pregătită, oricum nu ar fi mers, oricum sunt atât de multe lucruri de făcut de una singură, atâtea chestii de luat la bani mărunți, de recioplit și finisat la mine. Îmi place să fiu în centrul atenției mele, îmi place mai mult decât mi-ar plăcea să fiu în centrul atenției altcuiva.

Coexistă în persoana mea o copilă speriată care se uită cu ochii mari la micile mele defecte ca la niște hăuri și adultul care, în loc să o strângă în brațe și să-i ia din mână lupa aia prin care vede distorsionat realitatea, îi mai dă o acadea din când în când, îi mai cumpără o rochiță, îi mai arată o carte de colorat, un atlas geografic sau un glob pământesc pe care să-l învârtească și pe care să-și așeze la întâmplare degetul arătător.

În fața realității iminente a unei potențiale relații cu o persoană care promite să îmi placă mult, mă trezesc că adultul din mine dă bir cu fugiții și că rămâne pe poziții doar fetița timidă și temătoare, proiectând asupra celeilalte persoane cea mai blândă și cea mai indulgentă lumină, în care toate umbrele se topesc și toate defectele dispar. În nicio altă ipostază personalitatea mea nu e îngrădită mai puternic decât în fazele de început ale apropierii de o persoană de sex opus care îmi place.

E ca și cum de pe scena interacțiunii incipiente dintre doi oameni, unul alege să se retragă în culise și să îl privească din umbră pe celălalt desfășurându-și pe îndelete întreg arsenalul de replici, în timp ce el și le ține pe-ale lui bine înghesuite într-un săculeț păstrat conștiincios pentru un mai târziu care nu va veni niciodată. Căci piesa se sfârșește prematur. Şi fuga precipitată a omului din culise pe scenă pentru a deschide săculețul e, evident, tardivă. Niciun reflector nu mai e aprins, nimeni nu mai e acolo. Degeaba e săculețul doldora de cuvinte nezise care, la naiba, ar fi sunat atât de bine!

Fetița asta mă îngrijorează, frica ei nejustificată de a fi respinsă, ideea asta exagerată că în săculețul ei nu sunt replici demne de a fi rostite pe o scenă deschisă. Ea, cea care se uită cu un ochi atât de critic la meschinăriile adultului meu şi îl împinge în culise zicându-i că e un impostor şi că nu e corect faţă de ochiul îndrăgostit să fie amăgit că eu, adultul, aş merita să fiu obiectul unei asemenea adoraţii.

Cu fetiţa aceasta morocănoasă trebuie eu cumva să cad la pace. Căci ea îmi reaminteşte de fiecare dată că inteligenţa mea emoţională scârțâie. Ea pare să fie dovada cea mai accesibilă mie că există, într-adevăr, comportamente relicvă, deprinse în copilărie, cu care oamenii încearcă inconştient şi eşuează să gestioneze situaţii mult mai complexe din viaţa lor de adult. Ea e una din micile mele casete, acționate automat, în situații în care mă simt vulnerabilă.

N-aș putea, prin urmare, să-ți răspund la întrebare. Să formulez o astfel de opinie implică o anumită aroganță pe care e evident că eu nu o am: aceea că ochii mei văd până în miezul lucrurilor, că spiritul meu de observație e cel mai ascuțit creion cu care se poate scrie, că realitatea percepțiilor mele, singura adevărată, merită o poziție centrală. Nu am atât de multă încredere în mine, nu mă iau atât de în serios.

Ceea ce pot, însă, să-ți spun este că îmi doresc să nu fiu o simplă observatoare. Că oricât de credibil mi-aș masca lașitatea în independența binecuvântată pe care o trăiesc zilnic, uneori îmi doresc să experimentez și captivitatea. Că oricât de rigide și nefirești mi-ar fi mișcările, mi-aș dori să învăț să dansez și în doi. E una din experiențele fundamentale ale vieții. Și, probabil că, în ciuda scutului de cinism pe care îl țin atât de la îndemână, voi ajunge și eu cândva acolo.

Când va crește fetița un pic mai mare.

8
1 Comment
  • Gabriela
    September 27, 2015

    Abia astept urmatorul articol 🙂 Felicitari pentru curaj si sinceritate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *